Paianjen

M-am trezit intr-o dimineata cu un paianjen imens pe fata. Cum mi-e teribil de frica de paianjeni am inlemnit,pur si simplu nu ma puteam misca. Imi doream enorm sa scap de el, dar nu puteam sa ma misc, nu puteam sa il ating. Simteam patru picioare ca niste ace pe barbie, unul fix sub buza, altul la coltul stang al gurii si celelalte doua pe buza de sus.  Este fobia mea si nici macar sa tip nu puteam, si nu pentru ca eram paralizata de frica, ci pentru ca l-as fi inghitit. Incepeam sa tremur doar gandindu-ma la asta. Curaj! M-am ridicat si  mi-am scuturat capul in toate partile, mi-am izbit fata cu palmele incercand sa scap de el. Ochii imi erau inchisi si desi deja nu il mai simteam am continuat sa bajbai in intuneric fara sa stiu ce fac. In cele din urma i-am deschis. Paianjenul nu mai era de gasit, dar in orice caz nu mai era pe fata mea. Pericolul nu trecuse, era inca undeva in camera,inca e. Ma pandeste din umbra si asteapta momentul potrivit. Raman in pat si astept? Sunt neputincioasa in fata lui, simt cum cu fiecare clipa care trece,paianjenul creste, probabil e deja cel putin la fel de mare ca si mine. Daca ma intalnesc cu el,sunt pierduta. Dar ce fac, raman aici si astept? Imi vad scaparea,dar mi-e frica sa merg spre ea,vreau sa renunt, sa ma intind in pat si sa ma supun. Dar totusi am reusit sa il dau jos de pe fata,nu? Curaj...frica e mai umana, insa eu mi-am dat paianjenul jos de pe fata!

Si totusi ma intreb,dupa scaparea asta,nu exista oare un alt paianjen care ma asteapta?  Scaparea e totusi in fata,un cal, voi calari printre paianjeni.O sa cad de pe cal. O sa fug. O sa ma prinda, la sfarsit.

Lipici

,,Melodrame zilnice"

O situatie care nu ai crede ca se gaseste decat in filme sau povesti. Ma aflu intr-un balon cu aer cald, alaturi de copilul meu in varsta de doar cateva luni. Probabil pare ceva spontan, o distractie a unei mame inconstiente care vrea sa simta adrenalina. Ei bine nu e chiar asa, adevarul e ca vroiam doar sa fugim de lume,trebuia sa fugim. De ce trebuia sa fugim?E neimportant in momentul asta. Adevarul e ca balonul e si un mod foarte placut de a evada.

Dar am deviat destul de la subiect, revenim la momentul de acum, sunt in balon cu copilul meu si iata in fata noastra niste stanci, fireste,suntem prea grei. Trebuie sa ne ridicam putin mai sus,asa ca incep sa renunt la greutatile din balon. Se duc bagajele noastre, hainutele copilului, rochiile mele, atatea haine pe care acum imi dau seama ca am dat mult prea multi bani. Pastrez esentialul. Arunc doua din cele trei carti pe care le am cu mine,nu e destul. Arunc ultimele haine ramase. Nu e destul. Arunc si ultima carte, ,,Dragostea nu moare“, nu e destul.  Incep sa arunc din mancare, speram sa nu se ajunga aici, o paine, o sticla de apa, mai trebuie. In cele din urma presata de timp arunc tot, fiecare obiect din balon, ramanem doar eu si copilul meu care devine din ce in ce mai agitat. I-am aruncat pana si jucaria dupa care inca plange. NU E DESTUL.

Nu,nu. Nu pot sa fac asa ceva,ce fel de mama as fi.Nu. Nu se pune problema. Dar…nu. O sa ne prabusim amandoi, o sa murim amandoi. Daca sar eu, el nu se va prabusi,dar va muri oricum. Oricum as pune problema, copilul meu va muri. Daca il arunc pe el….nu. Nu pot. Fara el nu pot. Dar as scapa. Nu. E inuman. E copilul meu. Nu, nu se poate, are doar cateva luni, nu si-a terminat treaba,nu. Totusi el, el e doar un copil. Nimeni nu il cunoaste, nimieni nu o sa ii simta lipsa, in afara de mine. Dar eu? Mie imi vor simti lipsa, stiu asta. Nu pot sa ii abandonez, nu pot sa imi abandonez viata. Nici eu nu mi-am terminat treaba,mai am asa multe de facut…trebuie sa supravietuiesc. De cand am nascut mi-am dat seama cat mi-am irosit viata pana acum,cat de putin am trait.Dar nici sa renunt la copil nu vreau, chiar nu vreau. Mi-am dedicat atata timp lui. Acele luni de cand s-a nascut, si lunile dinainte. Am dat tot ce am avut mai bun. Poate ca am fost cam rece, dar chiar am incercat. Noptile in care copilul plangea, iar eu ii ascultam plansetele si incercam sa il linistesc. Si chiar imi placea sa ma joc cu el si sa inteleg ce incerca sa  imi explice mereu. Chiar am invatat multe de la el. M-a facut curioasa sa observ totul mai atent.

Stiu ca trebuie sa fac asta, sa renunt la copil si sa merg mai departe, sa imi continui viata. Dar il strang cat pot in brate si refuz sa ii dau drumul. O parte din mine nu vrea sa mearga mai departe,as vrea pur si simplu sa ma asez pe jos in balon tinand copilul strans in brate si sa astept sa se termine totul. Dar nici asta nu pot face, nu sunt o persoana slaba. Il voi arunca.

Ma uit la el si deja ma umplu de lacrimi, vad totul in ceata, trebuie sa ma grabesc, copilul se uita inocent la mine. Nu spune nimic,nu plange,dar privirea lui… Nu mai suport sa il privesc, ii dau drumul si imediat dupa parca incerc sa il prind. Ar fi putut deveni ceva important, ar fi putut schimba vietile noastre, ar fi putut sa ne faca fericiti. Iar eu am renuntat.

Inca incerc sa prind copilul dar imi dau seama ca el nu mai este de mult al meu. Dar eu de ce mai sunt in balon? Datorez vietii macar atat, copilului meu ii datorez macar atat. Incer sa cobor, dar raman aici si plutesc.

 Lipici

exista, se revolta

amintire val nepăsare luptă orgasm ideal inceput salivă răsuflare suferinţă disperare hohote de râs răsărit prietenie tinereţe fum beţie cântec ignoranţă libertate urlet scârbă cerşetor destin rătăcire suflet lacrimă copil moleculă infinit


molecula ratacita.
molecula...
ratacita...

cantec.


o muzica, indepartata
 un sunet, o nota

o nota
un sunet, ce calatoreste prin aer
prin alte molecule
o molecula de sunet
o particula
spre urechea mea
zdrobindu-mi lacrimile
de nebun.
spre infinit.
o amintire.

molecula ratacita,  revoltandu-se.


o revolta, iar universul nu ramane intact.
ceva s-a schimbat.
 tinereţe beţie fericire cântec libertate urlet


urlu.

Razboi

   Apare si prima crapatura de lumina, dupa atata bezna ma dor ochii ingrozitor. Ii inchid la loc ca sa imi revin si brusc crapatura devine imensa.

 BAM BANG POW

   Nu pot sa imi dau seama de la ce a venit sunetul care parca mi-a facut inima sa pocneasca, dar sunt cuprinsa de un val de adrenalina si instinctul imi zbiara sa fug. Incotro? Nu e timp de orientare, o sa imi amintesc pe parcurs ce s-a intamplat.

   Sunetul se repeta, mult mai intens si mai lung, simt cum ceva mi-a trecut pe langa ureche si parca intepenesc de spaima. A fost foarte aproape, mult prea aproape. Sunt invaluita de aceeasi iluzie a luminii ca cea data de albul zapezii iarna. Defapt si aici totul este alb si desi aud si vad gloante zburand nu vad pe nimeni tragand si nimic dupa care atacatorii s-ar putea ascunde. Se aud insa si tipete din departare, se aude galagia celor care incearca sa se organizeze, agitatia pentru a schimba planurile.

    Impuscaturile devin din ce in ce mai rare,pana cand in cele din urma se opresc de tot. Sunt uimita, s-a terminat deja? Intr-o alta incercare de a ma orienta ma opresc si eu ca sa ma uit in jur. Vad doua armate. In stanga mea e o armata care emana o raceala infioratoare, de parca soldatii ar fi facuti din gheata. Sunt intunecati, cu o privire care baga frica in tine. In fata este un barbat brunet cu parul lung, cu o cicatrice lunga care-i strabate toata fata si tine in mana o coasa de razboi, probabil locotenentul acelui batalion.

   In dreapta se afla oponentii lor, armata asta e de o caldura insuportabila. Liderul lor este un barbat cu parul lung si blond, palid la fata si ciudat de curat. Nu are nici un fel de rana,nici macar o pata de noroi pe haine. Dupa ce ma uit mai bine,imi dau seama ca nimeni din armata lui nu pare sa vina de la razboi. Pentru o clipa ma linistesc, niste oameni atat de puri sigur nu lupta, trebuie sa fie pasnici.

    Barbatul brunet ma striga, iar eu ma intorc mirata ca imi stie numele. Imi face semn sa vin repede la el. In minte imi apare imediat imaginea locului din care vine el, este o lume fara reguli, in care nu ai limite, esti liber sa faci ce vrei, sa traiesti, sa cunosti, sa gresesti, tu esti centrul si nu datorezi nimanui nimic.

    Imaginea imi e intrerupta de barbatul blond care si el imi stie numele si imi face si el semn sa trec de partea lui. De data asta imi vine in minte imaginea lumii lui, este un loc de vis, totul este perfect, ai parte de pace sufleteasca, atingi fericirea doar intrand pe portile ei insa iti este interzisa cunoasterea absoluta.

Ma striga amandoi in acelasi timp dupa care fac un pas in spate si deja nu ii mai vad.

BANG BAM POW

   Obuze, mitraliere, pusti , baionete, tunuri, oameni care alearga din ambele parti, atac.

Incep din nou sa alerg, alerg drept inainte pe o linie, dar atacul devine din ce in ce mai intens si atunci inteleg: trebuie sa aleg o parte. Stanga sau dreapta? Cum sa aleg ceva atat de important in tot zgomotul asta? E infricosator, tocmai am trecut pe langa trupul fara viata al unui luptator din batalionul locotenentului blond. Nici acum nu are vreo pata, doar un firicel de sange care i se scurge din pumnalul ramas in piept si un zambet de criminal. Imaginea asta nu face decat sa ma sperie si mai tare asa ca pornesc din nou la fuga in fata, unde vad alte trupuri abandonate. Simt cum ma cuprinde nebunia, incep sa tremur si in cele din urma ma asez in genunchi,avand grija sa raman pe linia din mijlocul bataliei. Incerc sa imi acopar urechile ca sa nu mai aud sunetul armelor insa e inutil. Inchid ochii si astept sa plece. Intre impuscaturi si explozii parca imi aud rudele si prietenii, incercand sa isi ridice moralul reciproc, ,,E intr-un loc mai bun acum.”.