M-am trezit intr-o
dimineata cu un paianjen imens pe fata. Cum mi-e teribil de frica de paianjeni
am inlemnit,pur si simplu nu ma puteam misca. Imi doream enorm sa scap de el,
dar nu puteam sa ma misc, nu puteam sa il ating. Simteam patru picioare
ca niste ace pe barbie, unul fix sub buza, altul la coltul stang al gurii si
celelalte doua pe buza de sus. Este
fobia mea si nici macar sa tip nu puteam, si nu pentru ca eram paralizata de
frica, ci pentru ca l-as fi inghitit. Incepeam sa tremur doar gandindu-ma la
asta. Curaj! M-am ridicat si mi-am
scuturat capul in toate partile, mi-am izbit fata cu palmele incercand sa scap
de el. Ochii imi erau inchisi si desi deja nu il mai simteam am continuat sa
bajbai in intuneric fara sa stiu ce fac. In cele din urma i-am deschis.
Paianjenul nu mai era de gasit, dar in orice caz nu mai era pe fata mea.
Pericolul nu trecuse, era inca undeva in camera,inca e. Ma pandeste din umbra
si asteapta momentul potrivit. Raman in pat si astept? Sunt neputincioasa in
fata lui, simt cum cu fiecare clipa care trece,paianjenul creste, probabil e
deja cel putin la fel de mare ca si mine. Daca ma intalnesc cu el,sunt
pierduta. Dar ce fac, raman aici si astept? Imi vad scaparea,dar mi-e frica sa
merg spre ea,vreau sa renunt, sa ma intind in pat si sa ma supun. Dar totusi am
reusit sa il dau jos de pe fata,nu? Curaj...frica e mai umana, insa eu mi-am dat paianjenul jos de pe fata!
Si totusi ma intreb,dupa scaparea asta,nu exista oare un alt paianjen
care ma asteapta? Scaparea e totusi in
fata,un cal, voi calari printre paianjeni.O sa cad de pe cal. O sa fug. O sa ma
prinda, la sfarsit.
Lipici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu