Acril

Ceva ma trezeste din linistea mea, sunt ridicata si rasturnata. Simt un intreg zbucium,iar in final ma scurg in lumea de afara, ah ce sentiment coplesitor! Dupa ce in sfarsit ma linistesc, niste firicele fine si blande ma iau si ma arunca in bratele cuiva. Cine este? E frumos... Ne amestecam, mirosul,culoarea, trupurile noastre se intrepatrund! Devenim unul iar eu sunt schimbata, arat altfel si ma simt altfel. Incep sa raspandesc sentimente. Aceleasi firicele blande ma ating din nou,ma ridica, apoi ma aseaza cu grija si delicatete pe ceea ce urmeaza sa devina un nou univers, o parte din cineva. Imi dau seama ca acesta imi e scopul si ma prind cu toata fiinta mea de acest univers. Incep sa cunosc altii ca mine cu care traiesc. Fiecare din noi vrea sa iasa in fata, suntem intr-o continua miscare spre a ne gasi locul. Ne mai si imbrancim, strecuram, curgem, iar in final ne pastram locul si devenim creatia cuiva.

Cutia

In stomac se afla o cutie de sticla, inchisa, goala, cu suprafete zgrunturoase si iritante pe interior. Dar iata ca deodata capacul cutiei se deschide iar un vant timid scutura putin din praful din interior si maseaza iritatia. Incepe sa curga miere, miere dulce, proaspata, cu un parfum ce te intalta. In miere se formeaza fluturi! La inceput arata ca niste pete mici,maroni, insa incet,incet iau forma unor fluturi. Cutia continua sa se umple cu miere, iar fluturi zboara prin ea in cercuri. Aripile fluturilor scot un sunet asemanator cu cel al lemnelor care ard in soba.

Brusc, capacul se inchide, iar ultima picatura de miere se izbeste de el,crapandu-l usor. Cutia incepe sa se agite, se misca dintr-un colt in altul al stomacului, lovind peretii acestuia cu colturile ascutite. In timp ce cutia se zbate, mierea se scurge,cativa fluturi incep sa semene cu niste omizi, iar restul zboara fara noima.

Cutia incetineste, pe jumatate golita. Fluturii ramasi incep din nou sa zboare in cercuri, de data asta cu retinere. In cele din urma se deschide din nou. Maini insetate aduna mierea cazuta pe jos incercand sa o bage inapoi in cutie. Acea ultima picatura de miere cazuta pe capac este insa acum pierduta in bezna. Mainile continua sa adune nesatule din mierea cazuta, aceasta scurganduli-se printre degete.

Cutia asteapta ca mierea sa curga din nou, dar in sus nu e decat intuneric si o liniste chinuitoare. In cele din urma insa, cutia cade,ca si izbita de ceva. Se sparge in mii de cioburi. La inceput nu se simte nimic, insa in timp cioburile se tot izbesc de peretii stomacului, zgariindu-i. Mierea a sarit si ea in toate directile,prelingandu-se  pe peretii stomacului. Ramane lipita, ca mucusul. Au mai ramas cativa fluturi  ametititi, batrani si muti, ce zboara izbindu-se mereu de cate ceva. Restul fluturilor sunt acum niste omizi cu aspect ranced ce se plimba in cercuri.


Lipici

Capitală, dulce capitală !

Este datoria ta în calitate de elev şi membru al societătii – stop.  Care datorie e mai importantă,cea de membru al societătii sau cea de SUFLET? Azi refuz să mă conformez.

Vreau să mă ascund de lumină şi să mă joc în întuneric. Aşa că am fugit de acasă pentru a merge la mine acasă, ca şi cum aş vedea-o pentru prima dată. Am fugit la munte pe straduţa din spatele blocului. Am intrat pe Strada Săgetii care m-a ghidat pe Strada Sperantei. Interesant!

Străduţele astea sunt prea înguste ca să încapă maşini, motiv pentru care sunt şi mult mai primitoare. Doar o tocilarie aici, o sifonarie pe dincolo, iar în altă parte un magazin de antichităţi ori un anticariat. Prin geamul lipsă al unei case cu bulină rosie văd cum în interior, la primul etaj, podeaua se revarsă spre parter. Uneori, chiar nu pot născoci o imagine mai tristă decat cea a unei case ca aceea.

Pe peretele zgrunţuros al unei alte case au rămas scrise cu vopsea roşie cuvintele „JOS ILIESCU“ . Mă bucură enorm să văd revolta cuiva, rămasă acolo. Pietre, scuipat, postere electorale!

Dupa multe amânări,mă aşez pe o bancă pentru a mă apuca de nimicul care îmi irită mintea de ceva vreme,însă sunt  întreruptă de un câine, simpatic, dar nu prea vorbăreţ. Ştie el ce-i defapt important pentru mine şi nu mă lasă să pierd timp din ziua asta cu asemenea nimicuri. Frumos instinct, căţel.   

Inima îmi creşte, o să explodeze de fericire. Te-ai bucurat de cadou, suflet? Bun, acum înapoi în sticla şi ne vedem de treaba. Ce, credeai ca o să fie un nou început?

                                                                        

Psihoza

Doi oameni stau de vorba sprijiniti de marginea unei pupile.
Om1: Ai dat drumu la gazele din stomac?
Om2: Tocmai asta am facut mai devreme. Sper ca macar acum le-ai facut si tu cum trebuie.
Om1: Le-am facut cum trebuie, sa vezi ce o sa-l mai iradieze...
Om2: Cipu' ala,il ai?
Om1: L-am fixat pe cerebel.[Scoate un aparat cu ecran si butoane] Cu smecheria asta controlezi tot!
Om2: Vorbesti serios? Aminteste-i ca-i un nimic! Joaca-te cu nervii lui! Poti sa faci asta?
Om1: Pot sa fac orice,nu intelegi?
Om2: Atunci fa-l sa planga, devine cam uscat pe aici.
Om1: Ca bine zici. [Incepe sa butoneze]
Om2[Se uita in jur nerabdator,apoi vorbeste pe un ton superior]: Parca ziceai ca poate face orice. Eu nu vad sa planga.
Om1: Ai rabdare,cap sec, nu-i chiar asa usor. Vrei sa gresesc si sa ne inunde naibi?[Termina de butonat] Gata. De acum trebuie sa inceapa.
Om2[se sprijina in maini de marginea pupilei, vede o picatura venind in viteza spre el]: Asta e frate, merge!
[Om1 incepe sa se panicheze si sa butoneze]
Om2: Ce-i cu tine?Ce se intampla?[Om2 se scufunda in pupila si priveste in afara ochiului. Vede un scaun pe jos iar de tavan atarna o franghie. Iese in viteza la suprafata] Fa ceva, repede!
Om1: Nu ma mai bate la cap,incerc.
Om2: Numai cipul tau idiot e de vina!
Om1: Cipul meu?!? Tu esti cel care a zis sa il fac sa planga!
Om2: Sa planga,nu sa se sinucida! E prea devreme, o sa strici tot!
Om1: Mai taci din gura. Crezi ca eu nu stiu toate astea,cap sec?
Om2: Pe cine faci tu - [ Se aude un tipat si o cazatura,apoi usa deschizandu-se]- Ce a fost asta?
Om1: Salvarea noastra,uite...

                                                              *
Doua asistente intra in camera si gasesc pacientul pe jos avand un atac de panica.Li se alatura un  medic care ii face o injectie si il calmeaza. Medicul se uita in jur si vede streangul.
Medic: Sa ramana cel putin una din voi aici, daca incepe iar ii puneti camasa de forta. Ma chemati doar daca e neaparat nevoie.
[Asistentele aproba, medicul pleaca]
                                                             *

Om1 si Om2 plutesc lesinati in pupila pacientului.

Impuls

Nu e un bărbat întocmai atractiv. Are ochi misterioși, chip de copil. Nu e un bărbat întocmai atractiv însă are un trup după care ar râvni toate femeile.
Eu l-am vazut complet gol. În noaptea în care ne-am întâlnit, defapt în care ne-am cunoscut, a intrat la mine în casă zâmbindu-mi frumos; un zâmbet ascuns. L-am poftit înauntru.
Un zbucium interior.
Simțeam că implodez. Sângele-mi curgea mai repede, pulsul îl puteam auzi...
Am pus muzică. Eram la mine acasă, dar am simțit că și muzica va face totul să pară mai ușor, va ascunde și va păstra totul în vibrațiile ei și în lacrimile vărsate de mine.
După ce m-a dezbrăcat cu mainile lui delicate, i-am mangâiat perișorii lui de pe bărbie, perișori tari, noi crescuți; presupun că s-a ras acum câteva zile.
Ne sărutam. Încet i-am ridicat tricoul, i l-am dat jos; îi atingeam pielea curată, mușchii fermi, îi gustam mirosul.
Eram nerăbdătoare. Îi desfac rapid cureaua și îi trag pantalonii în jos.
Inima mi s-a oprit. Muzica nu o mai auzeam. Nu știu unde mă aflam. Nu mai exista nimic. Picioarele lui... Picioare roșii ca focul, tari, mușchiuloase, puternice. Se descalță și îi văd copitele păroase. Copite. Copite.
Ridic privirea și îmi zâmbește, în întuneric, diavolește.
Inima îmi tresare, aud muzica, dormitorul meu. Ce am facut? Ca orice ființă, am continuat noaptea.
Dimineata l-am auzit în baie răzându-și barba. Probabil pleca in căutarea altei ființe slabe. Apoi, s-a furișat de la mine din casa.


Am început să scriu în scop terapeutic.
Omul se întâlnește cu răul. Așa începe să se întâmple viața.

Despre dragoste

De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.

Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea credinta incat sa mut muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Si de as imparti toate avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.

Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.

Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.

Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.

Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.

Dragostea nu cade niciodata. Cat despre prooroci- se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi.

Pentru ca in parte cunoastem, in parte proorocim.

Dar cand va veni ce e desavarsit, atunci ce este in parte se va desfiinta.

Cand eram copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat, am lepadat de cele ale copilului.

Caci vedeam acum ca printr-o oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu.

Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare de acestea este dragostea.

Noul Testament, Intaia epistola catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel, 13-14

Mare batrana...

Afara e iarna, aerul e rece si ninge usor. In fata se afla marea cu valurile ei inghetate,enervate. Se aseaza pe nisipul rece si se joaca cu mana prin el,facand diverse forme. Ii simte umezeala si se uita cu tristete din nou in fata, totul pare vechi si batran. Ninsoarea se opreste,ca si cum cerul a obosit sa planga. Din cand in cand se aude bataia vantului,dar in rest linistea urla. In capul lui insa nu e asa.

Vede cum cativa prieteni alearga inapoi dinspre mare tremurand si le intinde prosopul. Rad cu totii si insista sa intre si el in apa,dar el nu se lasa convins. Apoi se intoarce si ea din apa, cu parul ei  negru ud pendulandu-se in stanga si in dreapta la fiecare pas. El ii intinde si ei un prosop,insa ea se arunca la el in brate ca sa il ude. O priveste in ochii caprui si ii raspunde la zambetul jucaus,dupa care o rastoarna direct in nisip. Amandoi rad si se bat prieteneste. Intre timp ceilalti impart gogosile uleioase si ingropate in zahar pudra. Revoltati se ridica si ei,la timp ca sa ia ultima gogoasa. Apoi au inceput cu totii sa faca glume unii pe seama altora.

Linistea e intrerupta de rasul lui isteric,care se transforma incet in plans. Nici macar gogoasa nu o mai are,doar sticla de rachiu care-l incalzeste in vantul aspru.

Ea se uita la el cu duiosie si ii sterge lacrimile. Ceilalti au disparut, mai sunt doar ei doi pe plaja.  Ii aude vocea care ii vorbeste bland si promite ca totul va fi bine,pentru totdeauna, apoi ii simte imbratisarea calda. Amandoi privesc marea si simt cum furtuna din capul lor se stinge. El ii strange mana cu putere si ea ii raspunde cu un zambet scurt.

Sufletul ii tremura si dintre degete ii scapa gramajoarele de nisip. Linistea a revenit insa din ochii lui curg apele in continuare.

 Emil vine la el si ii face semn sa se ridice. Se urca impreuna in masina albastra, veche, decolorata. Ii intinde o bere dupa care baga cheile in contact si spre uimirea amandurora, motorul porneste. Deschid geamurile larg si urla de bucurie, dupa care Emil accelereaza fara mila. Lui ii zboara lacrimile de la curent si incepe sa zambeasca tot mai tare.Strange berea in mana,dupa care da pe gat o gura sanatoasa. Acul vitezometrului se apropie in forta de extrema dreapta, iar ei se simt din ce in ce mai bine. In cele din urma scoate capul si mainile pe geam si se agita explodand de emotie.

Seara se intorc pe plaja, beti, fericiti, traind. Ea era deja foarte ingrijorata si i-a sarit direct in brate, dupa care s-au trantit toti pe nisip.

Degetele ii intra adanc in pamant, strangand cu putere ce apuca. Lacrimile lui tacute s-au transformat  in suspine galagioase, pana cand s-a oprit epuizat. A inceput din nou sa ninga linistit, fulgi de zapada se camuflau perfect in ce a mai ramas din parul lui. Mana lui tremura pe barba incalcita pe  care se abtinea din greu sa nu o smulga. Ochii lui erau rosi, fata lui era ridata si imbujorata. Mana cu care o tinea pe ea imbatranise si ea, picioarele cu care alerga o data pe dig si sarea de pe stabilopozi cu ei abia il mai sustineau. Totul a devenit strain.

Un alt capitol incheiat...

Incepe cu un zambet, cu un salut, cu o situatie neasteptata, o prietenie, care crese asemenea unui boboc de tandafir, pana se deschide de tot, apoi se sting, se usuca, moare, dar parfumul ramane. Apoi un altul ii ia locul. Ciclul vietii.


Uneori ne uitam in spate si zambim amintindu-ne de toate situatiile prin care am trecut impreuna. Oricat de departe am fi unii de ceilalti, amintiriile unei copiilari pierdute ne reunesc. Nici macar timpul nu ne poate fura trecutul comun, asa ca zambeste si mergi mai departe.
Se termina un capitol, incepe unul nou.

Epilog.
Multumesc pentru tot. Cu voi s-a aprins un foc in sufletul meu, alimentat de fiecare hohot de ras. Intr-o singura secunda focul s-a stins.

Toti suntem sub acelasi cer, asa ca uitati-va la cer si zambiti.

Pastatas.


 

"Cea mai mare isprava a cuiva e sa-si dea un destin."

Eram o tipa obisnuita, un om simplu. Eram genul acela de om, tipic nemultumit. Nimic nu-mi convenea. Imi uram ordinara viata. Dar totodata, pe cand ma gandeam la banala mea existenta, am realizat ca am fost smulsa dintr-un loc fericit si aruncata-n lumea aceasta, in viata aceasta, obtinand un caracter mediu al existentei. Asa ca, incercand sa imi  ignor gustul, mereu prezent, de nefericire, am iesit la o plimbare. 

Era o zi de toamna obisnuita. Soarele transmitea o ultima senzatie de caldura prin frunzele ruginite ale copacilor, vantul domol culegea florile moarte, iar oamenii isi continuau vietile lor lipsite de griji, intensitate si semnificatie. M-am asezat in parc pe o banca si m-am lasat purtata de mersul trecatorilor. Nu voiam sa ma gandesc la nimic sau sa permit sentimentelor mele, cele mai sincere, sa iasa la iveala. 

Un trecator se opreste in dreptul meu si incepe entuziasmat sa vorbeasca. Era un coleg, un coleg din liceu! Ce surpriza! George! Ne imbratisam. Entuziasmat, el continua sa vorbeasca. Nu fac decat sa-l privesc si sa ma chinui sa-mi aduc aminte numele lui de familie. George... George si mai cum? El vorbeste, eu ii zambesc. (Cundar! George Cundar il cheama!) Ma invita eventual la o ceasca de ceai la el acasa. Accept.

Ne-am plimbat pana-n centrul orasului, caci acolo locuia el, intr-un bloc foarte inalt, la ultimul etaj. Cand am intrat in apartamentul lui, un apartament mare si foarte interesant decorat;ordonat, m-am speriat: ce cautam eu acolo? Imi evitam nefericirea? Poate aveam curaj.

George fierbea apa pentru ceai, iar eu eram in sufrageria sa, lasandu-ma impresionata, pentru cateva secunde,  de o icoana cu doi sfinti, ce plangeau, si un inger.
 Apare cu ceaiul si ma conduce pana la o scara. Urc, cu incredere in el si ajung pe acoperisul blocului, unul dintre cele mai inalte blocuri din oras. Intr-o mana tin ceaiul meu de fructe de padure, iar cu cealalta il iau pe George de mana. Ce priveliste! Imi redobandesc libertatea?

Ma mai relaxez, inlatur starea de inhibitie si ma bucur ca sunt cu George. Surpinzator ca ne-am intalnit! Privim apusul de soare impreuna de pe acoperis, tinandu-ne in continuare de maini. Soarele lasa amintiri frumoase pe cer, iar lumina crepuscului a inceput sa intre in odaia vietii mele.

Zac cateva zile in casa. Ma copleseste un sentiment nou. Nu pot percepe; simt o tristete infinita. Un gust de vid si zadarnicie. O agonie muta. O suferinta lenta. O fericire inselata, dar reala. Un miros al mortii. Ceva intunecat se intampla in adancul sufletului meu, ceva nou... Se datora, probabil si faptului ca l-am evitat pe George. 

Apetitul meu cerebral si sufletesc a fost, zilele astea, provocat de muzica buna si lectura, iar sentimentul nou imi placea. Era neobisnuit.

Pe George nu l-am putut ignora pentru prea mult timp, caci ne-am indragostit. A fost interesanta magia intamplata intre noi. Simteam ca este dragoste adevarata, caci altceva nu avea sens. Infuzie de nebunie.

Insa agonia silentioasa nu disparuse nici atunci, chiar daca  George imi nimicise complet sistemul de iluzii, adica tot ce ne inconjura. Eram doar eu si cu el. Atat. Uimitor, George; mi-a provocat viata sa depaseasca limitele banalului. Datorita lui am inteles ideea de vesnicie.

Suntem niste fiinte infime. Actori prosti. Realizam vreodata, ca suntem obsedati? Gustul nefericirii...o obsesie uman placuta.

George adormise deja. M-am intins si l-am pupat pe frunte. Las cartea de-o parte, sting lampa si-mi pun castile-n urechi. Purtata de muzica buna, adormita, ma zdrobeste. Ce vis! Nu, ce vis! O creatie. O lacrima.  M-a dat cu capul de peretii existentei mele. Caut si incerc sa gasesc calea.

Trec zile, trec luni. Eu nu mai vorbeam. Nu vreau sa-i povestesc visul. George credea ca este grav. Urla la mine, dragul de el.  Intr-o dimineata ma ridic din pat si-mi aprind o tigara, Marlboro Gold. Trag doua fumuri si o sting. El nu fuma. N-a fumat niciodata, nici in liceu. Ma urmareste si se vede in ochii lui ca este disperat, nu ma poate intelege. Ma asez pe marginea patului si las doua lacrimi sa-mi curga.

-De ce plangi, iubito?

-Din regretul paradisului.

Imi este deja ud sufletul ce arde. Durere, agonie. Tiptil.

 Era o zi de toamna. Soarele transmitea o ultima senzatie de caldura printre norii intunecati, vantul  batea, iar oamenii isi continuau vietile lor lipsite de griji, intensitate si semnificatie.

George s-a trezit devreme astazi, s-a ridicat din pat, s-a indreptat spre geam, a privit in jos, spre strada, spre furnicile acelea de oameni, spre mine apoi spre cer; un obicei de-al lui. Locuia intr-un bloc din centrul orasului, intr-un un apartament curat, ordonat, frumos decorat. Un apartament mare, perfect pentru noi doi si copilul nostru, ce avea sa se nasca in trei luni.

Un tip ordinar, George, dar totusi curios. Intr-o zi ca aceasta, o zi in care oamenii se grabesc sa-si caute fericirea, el se spala linistit, se piaptana tacticos, se imbraca calm la costum si se parfuma. Se privea in oglinda din baie. Se sprijinea de chiuveta si ofta. 

Isi ia  geanta cu el, ma saruta pe frunte si pe burta, imi mangaie obrajii, nu spune nimic si pleaca. Oricum nu ne mai vorbeam.

O zi frumoasa, copii incep scoala, mamicile sunt fericite, iar trecatorii se intreaba ce cara George al meu in geanta lui imensa... Vantul adie si matura lacrimile.

Se opreste la un chiosc si isi cumpara un pachet de tigari, Malboro Gold.

 Ajunge in fata unui mare hotel. Intra si se cazeaza.

Dupa primirea cheii, dupa cateva zambete amicale aruncate, George se urca in liftul, ce departe-l va duce. A vrut camera la ultimul etaj. 

Isi deschide usa de la balcon, priveste in jos, spre strada, apoi spre cer si se gandeste la mine.

George Cundar, dragostea vietii mele, isi despacheteaza tot ce are in geanta, se dezbraca de tot,  isi aprinde o tigara, trage un fum, isi ataseaza de corp aripile din pene , create de el, mai trage inca un fum din tigara si se arunca.
Trecatorii vad ingerul cazand. Incepe sa ploua.

"Ne fascineaza doar cei care s-au nimicit incercand sa dea un sens vietii lor."

Sculptura

 Idei plutesc in aer, zeci de incercari esuate, o cautre a formei pure. Banalul ou,perfect construit  de umbre si reflexe. Banalul este insa mai greu ca orice. Schite peste schite, nesomn , degeaba! Nu traieste…  Poate creionul e de vina, trece la pensula. Culorile de ulei pareau perfecte, insa dupa alte ore de truda rupe panza cu dezamagire. Penita,carbune, pastel? Degeaba,nu traieste…

Pierdut se intinde pe jos privind tavanul. Cedeaza sub greutatea pleoapelor si adoarme. Viseaza un picnic cu sotia lui, salata cu ou, barcile de pe lac. Lucrurile mici care il fac fericit cand evadeaza din continua lui modelare. Se uita cu bucurie la cea de langa el, dupa care  gusta din salata. OU! Afurisitul ala de ou! Se trezeste enervat. Nu a atipit mai mult de 5 minute,iar cearcanele lui sunt imense. Se uita in oglinda si vede gropile sapate sub ochi. Sculptura! Asta nu a incercat inca. Entuziasmat de noua idee cauta intr-un dulap cele necesare. Incepe sa loveasca bucata de lemn cu multa mandrie, iar cateva zile mai tarziu termina multumit. Nici nu apuca sa isi admire triumful, ci se tranteste direct pe canapea si doarme cateva ore. De data asta se trezeste fericit si se duce direct la sculptura lui,insa atunci il cuprinde furia. Forma e buna, insa acum se intreaba ce a fost in capul lui. Lemn? Ceva atat de putred si lipsit de vlaga? Materialul nu e bun, insa acum stie ce are de facut,dar din ce? Marmura,piatra? Totul pare gresit. In cele din urma ia dalta in mana si o infige in picior. Foloseste apoi mai mult un cutit, pentru ca e mai usor de modelat cu el in acest caz. Privirea din ochii lui este demonica si desi durerea e insuportabila, el pare ca nu simte nimic. Ia din cand in cand cu raceala o carpa si isi sterge piciorul de sangele care il incurca. Dar nu vrea sa isi opreasca hemoragia pentru ca asa ar omora materialul inainte sa termine.  Dupa doar cateva ore termina. Sculptura nu este cu mult mai mare decat un ou obisnuit, nici nu prea mai arata ca unul, insa pentru el este exact ce vroia de la bun inceput. Vede incetosat, insa e foarte multumit. Forma lui traieste, traieste chiar mai mult ca el,care incepe sa isi piarda simturile. Dar forma lui e totusi vie, pura,perfecta, chiar daca peste cateva ore va fi doar o bucata de carne devorata de viermi.

Peren

Unde gasesc un stalp?

Al meu a putrezit.

Lemnul era vechi,

Dupa atatea ploi

Si gauri facute de ciocanitori

Acum s-a uscat de tot.

Dar un fluture?

Am o plasa noua,albastra,

Si am inceput sa prind fluturi,

E simplu, il alegi pe care il vrei, il fugaresti

Si dupa ce l-ai incoltit il inchizi intr-un borcan.

Ii pastrez  pentru mai tarziu si le dau drumul iar,

Dar unii mor,altii uita sa zboare...

Un pui de somn?

Pentru asta ma intind in iarba necosita.

Singuratate?

Pai cum, e plin de gandaci si buburuze,

A venit si o omida pufoasa sa ma gadile in somn.

Soarele este insa prea puternic,

O sete crunta ma impietreste si ma pierd.

Dar tu chiar nu vezi fantana de langa tine?

Imi intinde un pahar cu apa rece si beau cu pofta.

Fantana asta chiar era mereu aici?

Am orbit de tot…

O floare?

Tulpina lunga eleganta cu petalele in vant,

Perfect aranjata.

Te priveste cu aroganta,

Insa iti zambeste bland.

Cum ai trecut tu prin vant si ploaie si ai ramas la fel?

Gingasie verde!

Mai puternica decat orice arbore uscat de ploaie.

Si fugind dupa fluturi, copilul neatent calca fix peste floarea mea.

Floarea insa zambeste si-l iarta,apoi se stinge incet.

Gotham city

Caut putere si curaj. Dau la schimb o utopie bine construita. Nimeni? Vand frica si naivitate, pentru o nimica toata. Nimeni? Tremur.

E o lupta dura, intr-un oras neviovat. Un oras demn, un loc incredibil. Si-a ridicat casele singur. La inceput a fost o oarecare dezordine, dar in timp si-a gasit propria metoda de functionare, i-a ales pe cei mai importanti sa fie lideri,sa conduca. A salvat vieti, indirect. Si-a lasat incet incet amprenta adanc in istorie,a influentat. Si iata ca acum incepe lupta.

Oameni buni,oameni rai. Eroi. Ca oamenii rai sa moara, trebuie sa se sacrifice si oamenii buni. Celula cu celula, dispar. Orasul sufera. Eu ma ascund, eu nu am putere sa il ajut. O lasa demna de dispret. Dar orasul nu renunta. E greu… celula cu celula… si abia a inceput.

Cel mai rau este ca orasul e la mila unor imbecili. Oameni nepriceputi. Dar mainile ne sunt legate. Acceptam, privim cum eroi mor. Orasul lupta. Celula cu celula.

   Floare gingasa,boboc alb-galbui care incepe sa se arate. Un bujor cu tulpina lunga si verde pe care fruzele se indoaie pe toate partile de bucurie si nerabdare,asteptand inflorirea.

   Si cand petalele se desfac cu eleganta in lumina soarelui procesul este grabit de niste maini care le sfasie. Din floare iese o creatura hidoasa, murdara. Mainile cu care a rupt petalele au unghiile roase si sunt pline de negi . Parul ii este plin de un lichid uleios, iar ochii ii sunt rosi si sticlosi. Hainele negre sunt rupte,tocite, iar incaltamintea ii lipseste. Talipile ii sunt jegoase iar unghiile de la picioare imense.

Creatura odioasa ce esti! Cum ai iesit tu din floarea aia frumoasa?! O fiinta hidoasa pe care iti vine sa o scuipi, mai ales cum se uita la tine si cerseste, cere ajutor. Fugi de aici pocitanie!

   Si in timp ce in jur infloresc si restul florilor,din care ies  oameni cu trasaturi de zei,fara defecte, pocitania fuge.

    Nenorocita nici sa alerge nu poate, se impiedica, alearga in cerc. Fugi mai de aici,mai repede ca ne imputi pe toti. Fuge departe.  Si incepe ploaia,alearga in cerc si se scalda in furtuna,se usuca in curcubeu.  Dupa se intoarce la flori,tulpinile s-au indoit, petalele sunt imprastiate peste tot. Uscate. Si zeii pe care ii adaposteau candva au disparut si ei. A mai ramas doar pocitania. Dar pocitania e acum curata, ochii i s-au limpezit, duhoarea a slabit. Si mai vin cateva dihanii pe jumatate curatate, si se iau la brat si alearga mai departe. Dar ce frumoase sunt ele acum,si ce hidoase sunt florile rupte de ploaie. Ce scarbosi par zeii invinsi de ploaie!

Lipici

Paianjen

M-am trezit intr-o dimineata cu un paianjen imens pe fata. Cum mi-e teribil de frica de paianjeni am inlemnit,pur si simplu nu ma puteam misca. Imi doream enorm sa scap de el, dar nu puteam sa ma misc, nu puteam sa il ating. Simteam patru picioare ca niste ace pe barbie, unul fix sub buza, altul la coltul stang al gurii si celelalte doua pe buza de sus.  Este fobia mea si nici macar sa tip nu puteam, si nu pentru ca eram paralizata de frica, ci pentru ca l-as fi inghitit. Incepeam sa tremur doar gandindu-ma la asta. Curaj! M-am ridicat si  mi-am scuturat capul in toate partile, mi-am izbit fata cu palmele incercand sa scap de el. Ochii imi erau inchisi si desi deja nu il mai simteam am continuat sa bajbai in intuneric fara sa stiu ce fac. In cele din urma i-am deschis. Paianjenul nu mai era de gasit, dar in orice caz nu mai era pe fata mea. Pericolul nu trecuse, era inca undeva in camera,inca e. Ma pandeste din umbra si asteapta momentul potrivit. Raman in pat si astept? Sunt neputincioasa in fata lui, simt cum cu fiecare clipa care trece,paianjenul creste, probabil e deja cel putin la fel de mare ca si mine. Daca ma intalnesc cu el,sunt pierduta. Dar ce fac, raman aici si astept? Imi vad scaparea,dar mi-e frica sa merg spre ea,vreau sa renunt, sa ma intind in pat si sa ma supun. Dar totusi am reusit sa il dau jos de pe fata,nu? Curaj...frica e mai umana, insa eu mi-am dat paianjenul jos de pe fata!

Si totusi ma intreb,dupa scaparea asta,nu exista oare un alt paianjen care ma asteapta?  Scaparea e totusi in fata,un cal, voi calari printre paianjeni.O sa cad de pe cal. O sa fug. O sa ma prinda, la sfarsit.

Lipici

,,Melodrame zilnice"

O situatie care nu ai crede ca se gaseste decat in filme sau povesti. Ma aflu intr-un balon cu aer cald, alaturi de copilul meu in varsta de doar cateva luni. Probabil pare ceva spontan, o distractie a unei mame inconstiente care vrea sa simta adrenalina. Ei bine nu e chiar asa, adevarul e ca vroiam doar sa fugim de lume,trebuia sa fugim. De ce trebuia sa fugim?E neimportant in momentul asta. Adevarul e ca balonul e si un mod foarte placut de a evada.

Dar am deviat destul de la subiect, revenim la momentul de acum, sunt in balon cu copilul meu si iata in fata noastra niste stanci, fireste,suntem prea grei. Trebuie sa ne ridicam putin mai sus,asa ca incep sa renunt la greutatile din balon. Se duc bagajele noastre, hainutele copilului, rochiile mele, atatea haine pe care acum imi dau seama ca am dat mult prea multi bani. Pastrez esentialul. Arunc doua din cele trei carti pe care le am cu mine,nu e destul. Arunc ultimele haine ramase. Nu e destul. Arunc si ultima carte, ,,Dragostea nu moare“, nu e destul.  Incep sa arunc din mancare, speram sa nu se ajunga aici, o paine, o sticla de apa, mai trebuie. In cele din urma presata de timp arunc tot, fiecare obiect din balon, ramanem doar eu si copilul meu care devine din ce in ce mai agitat. I-am aruncat pana si jucaria dupa care inca plange. NU E DESTUL.

Nu,nu. Nu pot sa fac asa ceva,ce fel de mama as fi.Nu. Nu se pune problema. Dar…nu. O sa ne prabusim amandoi, o sa murim amandoi. Daca sar eu, el nu se va prabusi,dar va muri oricum. Oricum as pune problema, copilul meu va muri. Daca il arunc pe el….nu. Nu pot. Fara el nu pot. Dar as scapa. Nu. E inuman. E copilul meu. Nu, nu se poate, are doar cateva luni, nu si-a terminat treaba,nu. Totusi el, el e doar un copil. Nimeni nu il cunoaste, nimieni nu o sa ii simta lipsa, in afara de mine. Dar eu? Mie imi vor simti lipsa, stiu asta. Nu pot sa ii abandonez, nu pot sa imi abandonez viata. Nici eu nu mi-am terminat treaba,mai am asa multe de facut…trebuie sa supravietuiesc. De cand am nascut mi-am dat seama cat mi-am irosit viata pana acum,cat de putin am trait.Dar nici sa renunt la copil nu vreau, chiar nu vreau. Mi-am dedicat atata timp lui. Acele luni de cand s-a nascut, si lunile dinainte. Am dat tot ce am avut mai bun. Poate ca am fost cam rece, dar chiar am incercat. Noptile in care copilul plangea, iar eu ii ascultam plansetele si incercam sa il linistesc. Si chiar imi placea sa ma joc cu el si sa inteleg ce incerca sa  imi explice mereu. Chiar am invatat multe de la el. M-a facut curioasa sa observ totul mai atent.

Stiu ca trebuie sa fac asta, sa renunt la copil si sa merg mai departe, sa imi continui viata. Dar il strang cat pot in brate si refuz sa ii dau drumul. O parte din mine nu vrea sa mearga mai departe,as vrea pur si simplu sa ma asez pe jos in balon tinand copilul strans in brate si sa astept sa se termine totul. Dar nici asta nu pot face, nu sunt o persoana slaba. Il voi arunca.

Ma uit la el si deja ma umplu de lacrimi, vad totul in ceata, trebuie sa ma grabesc, copilul se uita inocent la mine. Nu spune nimic,nu plange,dar privirea lui… Nu mai suport sa il privesc, ii dau drumul si imediat dupa parca incerc sa il prind. Ar fi putut deveni ceva important, ar fi putut schimba vietile noastre, ar fi putut sa ne faca fericiti. Iar eu am renuntat.

Inca incerc sa prind copilul dar imi dau seama ca el nu mai este de mult al meu. Dar eu de ce mai sunt in balon? Datorez vietii macar atat, copilului meu ii datorez macar atat. Incer sa cobor, dar raman aici si plutesc.

 Lipici