,,Melodrame zilnice"

O situatie care nu ai crede ca se gaseste decat in filme sau povesti. Ma aflu intr-un balon cu aer cald, alaturi de copilul meu in varsta de doar cateva luni. Probabil pare ceva spontan, o distractie a unei mame inconstiente care vrea sa simta adrenalina. Ei bine nu e chiar asa, adevarul e ca vroiam doar sa fugim de lume,trebuia sa fugim. De ce trebuia sa fugim?E neimportant in momentul asta. Adevarul e ca balonul e si un mod foarte placut de a evada.

Dar am deviat destul de la subiect, revenim la momentul de acum, sunt in balon cu copilul meu si iata in fata noastra niste stanci, fireste,suntem prea grei. Trebuie sa ne ridicam putin mai sus,asa ca incep sa renunt la greutatile din balon. Se duc bagajele noastre, hainutele copilului, rochiile mele, atatea haine pe care acum imi dau seama ca am dat mult prea multi bani. Pastrez esentialul. Arunc doua din cele trei carti pe care le am cu mine,nu e destul. Arunc ultimele haine ramase. Nu e destul. Arunc si ultima carte, ,,Dragostea nu moare“, nu e destul.  Incep sa arunc din mancare, speram sa nu se ajunga aici, o paine, o sticla de apa, mai trebuie. In cele din urma presata de timp arunc tot, fiecare obiect din balon, ramanem doar eu si copilul meu care devine din ce in ce mai agitat. I-am aruncat pana si jucaria dupa care inca plange. NU E DESTUL.

Nu,nu. Nu pot sa fac asa ceva,ce fel de mama as fi.Nu. Nu se pune problema. Dar…nu. O sa ne prabusim amandoi, o sa murim amandoi. Daca sar eu, el nu se va prabusi,dar va muri oricum. Oricum as pune problema, copilul meu va muri. Daca il arunc pe el….nu. Nu pot. Fara el nu pot. Dar as scapa. Nu. E inuman. E copilul meu. Nu, nu se poate, are doar cateva luni, nu si-a terminat treaba,nu. Totusi el, el e doar un copil. Nimeni nu il cunoaste, nimieni nu o sa ii simta lipsa, in afara de mine. Dar eu? Mie imi vor simti lipsa, stiu asta. Nu pot sa ii abandonez, nu pot sa imi abandonez viata. Nici eu nu mi-am terminat treaba,mai am asa multe de facut…trebuie sa supravietuiesc. De cand am nascut mi-am dat seama cat mi-am irosit viata pana acum,cat de putin am trait.Dar nici sa renunt la copil nu vreau, chiar nu vreau. Mi-am dedicat atata timp lui. Acele luni de cand s-a nascut, si lunile dinainte. Am dat tot ce am avut mai bun. Poate ca am fost cam rece, dar chiar am incercat. Noptile in care copilul plangea, iar eu ii ascultam plansetele si incercam sa il linistesc. Si chiar imi placea sa ma joc cu el si sa inteleg ce incerca sa  imi explice mereu. Chiar am invatat multe de la el. M-a facut curioasa sa observ totul mai atent.

Stiu ca trebuie sa fac asta, sa renunt la copil si sa merg mai departe, sa imi continui viata. Dar il strang cat pot in brate si refuz sa ii dau drumul. O parte din mine nu vrea sa mearga mai departe,as vrea pur si simplu sa ma asez pe jos in balon tinand copilul strans in brate si sa astept sa se termine totul. Dar nici asta nu pot face, nu sunt o persoana slaba. Il voi arunca.

Ma uit la el si deja ma umplu de lacrimi, vad totul in ceata, trebuie sa ma grabesc, copilul se uita inocent la mine. Nu spune nimic,nu plange,dar privirea lui… Nu mai suport sa il privesc, ii dau drumul si imediat dupa parca incerc sa il prind. Ar fi putut deveni ceva important, ar fi putut schimba vietile noastre, ar fi putut sa ne faca fericiti. Iar eu am renuntat.

Inca incerc sa prind copilul dar imi dau seama ca el nu mai este de mult al meu. Dar eu de ce mai sunt in balon? Datorez vietii macar atat, copilului meu ii datorez macar atat. Incer sa cobor, dar raman aici si plutesc.

 Lipici