"Cea mai mare isprava a cuiva e sa-si dea un destin."

Eram o tipa obisnuita, un om simplu. Eram genul acela de om, tipic nemultumit. Nimic nu-mi convenea. Imi uram ordinara viata. Dar totodata, pe cand ma gandeam la banala mea existenta, am realizat ca am fost smulsa dintr-un loc fericit si aruncata-n lumea aceasta, in viata aceasta, obtinand un caracter mediu al existentei. Asa ca, incercand sa imi  ignor gustul, mereu prezent, de nefericire, am iesit la o plimbare. 

Era o zi de toamna obisnuita. Soarele transmitea o ultima senzatie de caldura prin frunzele ruginite ale copacilor, vantul domol culegea florile moarte, iar oamenii isi continuau vietile lor lipsite de griji, intensitate si semnificatie. M-am asezat in parc pe o banca si m-am lasat purtata de mersul trecatorilor. Nu voiam sa ma gandesc la nimic sau sa permit sentimentelor mele, cele mai sincere, sa iasa la iveala. 

Un trecator se opreste in dreptul meu si incepe entuziasmat sa vorbeasca. Era un coleg, un coleg din liceu! Ce surpriza! George! Ne imbratisam. Entuziasmat, el continua sa vorbeasca. Nu fac decat sa-l privesc si sa ma chinui sa-mi aduc aminte numele lui de familie. George... George si mai cum? El vorbeste, eu ii zambesc. (Cundar! George Cundar il cheama!) Ma invita eventual la o ceasca de ceai la el acasa. Accept.

Ne-am plimbat pana-n centrul orasului, caci acolo locuia el, intr-un bloc foarte inalt, la ultimul etaj. Cand am intrat in apartamentul lui, un apartament mare si foarte interesant decorat;ordonat, m-am speriat: ce cautam eu acolo? Imi evitam nefericirea? Poate aveam curaj.

George fierbea apa pentru ceai, iar eu eram in sufrageria sa, lasandu-ma impresionata, pentru cateva secunde,  de o icoana cu doi sfinti, ce plangeau, si un inger.
 Apare cu ceaiul si ma conduce pana la o scara. Urc, cu incredere in el si ajung pe acoperisul blocului, unul dintre cele mai inalte blocuri din oras. Intr-o mana tin ceaiul meu de fructe de padure, iar cu cealalta il iau pe George de mana. Ce priveliste! Imi redobandesc libertatea?

Ma mai relaxez, inlatur starea de inhibitie si ma bucur ca sunt cu George. Surpinzator ca ne-am intalnit! Privim apusul de soare impreuna de pe acoperis, tinandu-ne in continuare de maini. Soarele lasa amintiri frumoase pe cer, iar lumina crepuscului a inceput sa intre in odaia vietii mele.

Zac cateva zile in casa. Ma copleseste un sentiment nou. Nu pot percepe; simt o tristete infinita. Un gust de vid si zadarnicie. O agonie muta. O suferinta lenta. O fericire inselata, dar reala. Un miros al mortii. Ceva intunecat se intampla in adancul sufletului meu, ceva nou... Se datora, probabil si faptului ca l-am evitat pe George. 

Apetitul meu cerebral si sufletesc a fost, zilele astea, provocat de muzica buna si lectura, iar sentimentul nou imi placea. Era neobisnuit.

Pe George nu l-am putut ignora pentru prea mult timp, caci ne-am indragostit. A fost interesanta magia intamplata intre noi. Simteam ca este dragoste adevarata, caci altceva nu avea sens. Infuzie de nebunie.

Insa agonia silentioasa nu disparuse nici atunci, chiar daca  George imi nimicise complet sistemul de iluzii, adica tot ce ne inconjura. Eram doar eu si cu el. Atat. Uimitor, George; mi-a provocat viata sa depaseasca limitele banalului. Datorita lui am inteles ideea de vesnicie.

Suntem niste fiinte infime. Actori prosti. Realizam vreodata, ca suntem obsedati? Gustul nefericirii...o obsesie uman placuta.

George adormise deja. M-am intins si l-am pupat pe frunte. Las cartea de-o parte, sting lampa si-mi pun castile-n urechi. Purtata de muzica buna, adormita, ma zdrobeste. Ce vis! Nu, ce vis! O creatie. O lacrima.  M-a dat cu capul de peretii existentei mele. Caut si incerc sa gasesc calea.

Trec zile, trec luni. Eu nu mai vorbeam. Nu vreau sa-i povestesc visul. George credea ca este grav. Urla la mine, dragul de el.  Intr-o dimineata ma ridic din pat si-mi aprind o tigara, Marlboro Gold. Trag doua fumuri si o sting. El nu fuma. N-a fumat niciodata, nici in liceu. Ma urmareste si se vede in ochii lui ca este disperat, nu ma poate intelege. Ma asez pe marginea patului si las doua lacrimi sa-mi curga.

-De ce plangi, iubito?

-Din regretul paradisului.

Imi este deja ud sufletul ce arde. Durere, agonie. Tiptil.

 Era o zi de toamna. Soarele transmitea o ultima senzatie de caldura printre norii intunecati, vantul  batea, iar oamenii isi continuau vietile lor lipsite de griji, intensitate si semnificatie.

George s-a trezit devreme astazi, s-a ridicat din pat, s-a indreptat spre geam, a privit in jos, spre strada, spre furnicile acelea de oameni, spre mine apoi spre cer; un obicei de-al lui. Locuia intr-un bloc din centrul orasului, intr-un un apartament curat, ordonat, frumos decorat. Un apartament mare, perfect pentru noi doi si copilul nostru, ce avea sa se nasca in trei luni.

Un tip ordinar, George, dar totusi curios. Intr-o zi ca aceasta, o zi in care oamenii se grabesc sa-si caute fericirea, el se spala linistit, se piaptana tacticos, se imbraca calm la costum si se parfuma. Se privea in oglinda din baie. Se sprijinea de chiuveta si ofta. 

Isi ia  geanta cu el, ma saruta pe frunte si pe burta, imi mangaie obrajii, nu spune nimic si pleaca. Oricum nu ne mai vorbeam.

O zi frumoasa, copii incep scoala, mamicile sunt fericite, iar trecatorii se intreaba ce cara George al meu in geanta lui imensa... Vantul adie si matura lacrimile.

Se opreste la un chiosc si isi cumpara un pachet de tigari, Malboro Gold.

 Ajunge in fata unui mare hotel. Intra si se cazeaza.

Dupa primirea cheii, dupa cateva zambete amicale aruncate, George se urca in liftul, ce departe-l va duce. A vrut camera la ultimul etaj. 

Isi deschide usa de la balcon, priveste in jos, spre strada, apoi spre cer si se gandeste la mine.

George Cundar, dragostea vietii mele, isi despacheteaza tot ce are in geanta, se dezbraca de tot,  isi aprinde o tigara, trage un fum, isi ataseaza de corp aripile din pene , create de el, mai trage inca un fum din tigara si se arunca.
Trecatorii vad ingerul cazand. Incepe sa ploua.

"Ne fascineaza doar cei care s-au nimicit incercand sa dea un sens vietii lor."