Metafora nefericitului

Cum salvăm noi lumea, Bibi?



Ce înseamnă întrebarea asta? Înseamnă oare că trebuie să ne salvăm pe noi?

Nu știu ce se întâmplă cu mine. Sunt pierdută. Mă aflu în mijlocul străzii, în aglomerație, în miez. Mă așez. Lumea trece pe langă mine. Barbați îmbrăcați în costum, cravate roșii, cămăși albe, carouri... Femei înalte, pe tocuri. Aud cum calcă. Fiecare pas. Femei în fuste, femei în blugi, femei frumoase, femei cu treburi, cu griji. Copii simpatici, copii urâți, copii jucăuși, zâmbareți.

...

...






...



Îmi pare rău că am facut o pauză. Se împiedicase cineva de mine.

Copii răsfățați. Oameni needucați.  Ratați. Slabi. Ignoranți. Fericiți. Uite-i cum trec, uite-i  cum merg, cum înaintează, cu cravatele lor, pe tocurile lor, cu neștiința lor, inocența lor, fericirea lor.

Prizonieri.


Stau aici în miez și mă gândesc. Mă gândesc!

Ei trec pe lângă mine. O civilizație, o cultură, o creație. Un căcat.

Pornesc o revoluție. Un mare război al spiritului. Mă lupt împotriva culturii. Împotriva cravatelor. Împotriva pantofilor țuguiați cu tocuri. Mă lupt împotriva depresiei mele.

Și iata-mă totuși. Sunt tot aici. În miezul oamenilor, în miezul sufletelor sărace.


Mă miroase un câine. Nu miros a ficăței, pleacă mai departe neinteresat.

Cineva se așează lângă mine. "Inconștient mai ești, prietene! Te-ai alăturat nefericitei de mine, în loc să fi mers mai departe, ca ei." Un zâmbet cu subînțeles.

Și uită-te la ei! Cum trec, cum lasă-n urmă o duhoare de parfum scump. Nu lasă în urmă decât atât, și pentru mine și prietenul meu, ceva mai mult.
Se întunecă, începe ploaia. Noaptea.
-Plecăm? întreb eu. Plouă și e frig.
- Pierdută mai ești și tu, îmi spune prietenul. Nu ne putem salva. E frig, e ploaia, ninge, e întuneric, viscol, ger, e frumos, soare, primăvară; noi rămânem.
Zâmbim unul la celălalt. Prietenul meu este adevărat. A trecut testul.

Tună, fulgeră.

" Marea depresie a noastră o reprezintă viețile noastre." Suferim de o depresie a spiritului.
Suntem în întuneric, bâjbâim pe aici. Râdem, oh cu ce poftă râdem! Îmi curg lacrimile! Am râs ca pentru o viață-ntreagă. Ce-am mai râs!
Râsul ăsta-i sănătos, dar te provoacă și sa conștientizezi. Și am simțit.
Se face zi. O zi întunecată, friguroasă. Este aglomerat. Cizme multe, ocolindu-ne pe noi, ocolind bălțile. Se așează cineva lângă noi. Ne întreabă : Înțeleg, dar credeți că ajută?

Se ridică și pleacă. Alt pantofar!
Umbrele, protecție. Miros de cafele. Se formează bălți în jurul nostru.  Și suntem stropiți cu jeg. Noi râdem.
Revoluție! Ce luptă?! Ce tristețe. De ce? Satisfacții insuficiente. Pentru ? Ar trebui să ne mulțumim cu :" Asta e."? Oare?

Cumva s-a îndoit strada, iar lumea a căzut asupra noastră. Ne-a căzut lumea-n cap și nu știam ce ne-a lovit.
O viață. Una singură. Înțelegi...? Ne-a lovit, ne-a rănit. Un freamăt, un tremur. Ei continuă să meargă!
Nu contează, ia-mă de mână. Ne-am ridicat, și am plecat ținându-ne de mâna, în căutarea căldurii, a luminii.
Și cineva mă ia de mână, și altă persoana pe prietenul meu. O armată.
Ne spun : "Am simțit și noi cutremurul."
Am râs cu toții, și de mână, am înaintat.

O viață. Un război. O salvare. O fericire. O duhoare extraordinară a  morții. Simți cum devine mirosul din ce în ce mai puternic...

Urmează. Ce va fi? Ce alegi?