OM

Aveam mintea limpede. Niciun gând. Încercam să deschid ochii. Încercam să mă mișc, să mă trezesc. Mă simțeam atât de bine, odihnită, împlinită, curată, bună. Mă simțeam bine.
M-am jucat un pic în cearșaf, am căscat și m-am ridicat. Mă simțeam un pic greoaie, dar totuși subțire, pură și firavă. Era ceva necunoscut...
M-am dus in fața oglinzii și m-am privit. Eram frumoasă, străluceam. Iar spatele mă scărpina; mi-am ridicat tricoul, și am zărit doua pete rozalii oglindite. Un fel de iritație.
Deși spatele nu-mi dădea pace, eu tot mă simțeam exagerat și ieșit din comun de bine. Un fel de fericire. O stare intelectuală și emoțională absolută. Ceva bun.
Toată ziua am zâmbit, ceea ce i-a bine dispus pe cei din jur. Am ajutat; i-am fericit. Ce bunătate! Dar ce se-ntâmpla?  Mă schimbasem. Uitasem de rău, uitasem de întuneric, îmi îngropasem demonii. Fără voia mea. S-au predat? Au fugit? Cum i-am învins?
Am ajuns acasă, m-am privit în oglindă mulțumită. Mi-am zâmbit. Dezbrăcându-mă observ cele doua pete rozalii deveniseră destul de roșii.
Aveam mintea limpede. Niciun gând. Deschid un ochi. Încerc să mă mișc, să mă trezesc. Mă simt atât de bine, odihnită, împlinită, curată, bună. Mă simt iluminată. Mă-ntind și mă deranjează ceva. Am ceva pe spate. Nu-mi imaginez nimic. Mă ridic, nu sunt agitată. Mă privesc în oglindă. Strălucesc. Îmi zâmbesc. Apoi îmi ridic cu grijă tricoul...
Oftez cu satisfacție. Sunt aripi. Îmi cresc aripi. Aripi albe, fine, gingașe. Sunt încă mici, dar le simt cum din adâncul ființei mele îmi cresc.
Sunt liniștită. Radiez.
Sufletul meu de om...
Din mine se creeaza ceva bun.
Nu sunt un înger, nu am încotro să zbor...
 Am aripi.